de kamy_kam » 30-Ian-2010, 13:05
a murit JD SALINGER
Funeralii mondiale pentru J.D. Salinger. Ce se ascunde în seiful scriitorului care nu a mai publicat nimic de 45 de ani
Retrasul Salinger, care le-a arătat oamenilor cum să păzească ce-i bun şi copilăresc în ei în "De veghe în lanul de secară", a murit miercuri, în retrasa lui locuinţă din Cornish, New Hampshire, la 91 de ani. De 30 de ani scriitorul american nu mai dăduse niciun interviu, iar de 45 nu mai scrisese nici un rând pe care să îl facă public. Lumea speculează acum pe marginea averii literare pe care Salinger ar fi putut să o lase ascunsă într-un seif al casei sale.
Holden Caulfield, adolescentul din "De veghe în lanul de secară", spunea spre finalul cărţii: "Şi m-am gândit să pretind că sunt surdomut. Aşa, cel puţin n-o să mai fiu silit să fac conversaţii inutile şi cretine cu nimeni. Toata lumea o să creadă că sunt un biet amărât de surdomut şi o să mă lase în pace. O sa mă lase să pun benzină şi ulei în maşinile lor păcătoase şi o să-mi dea o leafă şi aşa mai departe, iar eu, cu banii pe care o să-i câştig, o sa-mi clădesc undeva o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine fiindcă vreau să aibă soare tot timpul". Ce visa Holden i s-a întâmplat lui Jerome David: n-a pus benzina în rezervoare, dar a reuşit să se ascundă timp de decenii.
Ce se află în seiful lui Salinger
Ce a făcut Salinger în zecile de ani în care nu a publicat un rând? Un vecin din New Hampshire spunea, în 1999, că Salinger i-ar fi zis, cu ani în urmă, că a scris în timpul ăsta 15 cărţi pe care le ţine încuiate într-un seif din casa din Cornish. Autorul însuşi recunoştea, într-un interviu publicat în 1974, în New York Times, că nu a încetat niciodată să scrie, relatează AP: "Ai un minunat sentiment de pace când nu publici. Publicarea înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Iubesc să scriu. Dar scriu doar pentru mine însumi şi pentru propria mea plăcere". Fiica sa, Margaret, scria şi ea, în 2000, într-o autobiografie, că Salinger avea un sistem precis de inventariere a manuscriselor sale: un semn roşu însemna că scrierile puteau fi publicate "ca atare", unul albastru spunea că manuscrisul trebuie editat, continuă AP.
Familia nu suflă acum nicio vorbă despre moştenirea literară lăsată de Salinger, dar jurnaliştii speculează şi îşi amintesc de capodopere ale literaturii publicate după moartea autorilor. Franz Kafka, de pildă, lăsase cu limbă de moarte ca "Procesul" şi "Castelul" să fie distruse după ce el nu va mai fi. Însă cărţile nepublicate ale lui Salinger ar putea să existe doar în visele cititorilor. Sau ar putea fi orice altceva în afară de literatură: un iubit al unei foste iubite a lui Salinger spunea că acesta i-ar fi zis că prozatorul scrie toată ziua despre sănătate şi nutriţie. Sau ar putea să fie nişte răscolitoare capodopere. Cine să ştie?
65 de milioane de exemplare vândute din "De veghe în lanul de secară"
Doar cărţile vândute cu milioanele în toată lumea rămân ceva cert. În 1940, Salinger a publicat nuvela "The Young Ones", în revista americană Story, s-a înrolat în armată, iar după cel de-al Doilea Război Mondial a revenit în forţă, în 1948, cu "O zi perfectă pentru peştii banană". Devine mare în 1951, când publică "De veghe în lanul de secară", carte vândută până acum în 65 de milioane de exemplare în lumea întreagă. Publică "Nouă povestiri", "Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului", "Seymour: o prezentare" , "Franny şi Zooey", iar în anii '60 dispare de pe scena literară în culmea gloriei. Nu doar că refuză să mai publice vreun rând, dar refuză şi să dea cuiva drepturile de ecranizare a romanului "De veghe în lanul de secară", preferând să le transfere fiicei şi soţiei, după moartea sa.
Spunea că îl mulţumeşte că nu va trăi să vadă rezultatele tranzacţiei, adaugând şi că, după părerea lui subiectivă şi partizană, Holden Caulfield nu va putea fi niciodată interpretat cum se cuvine de vreun actor. De curând J. D. Salinger a intentat un proces împotriva lui John David California, scriitorul care a vrut să publice '60 Years Later: Coming Through the Ryeţţ ("De veghe în lanul de secară, după 60 de ani"), o continuare a "De veghe în lanul de secară". Avocaţii lui Salinger au cerut instanţei să împiedice apariţia acesteia pe piaţă, motivând că nu este nici o parodie, nici o critică a cărţii, ci o înşelăciune, pur şi simplu. Iar aşa-zisa continuare n-a mai apărut.
Bea cafea şi mergea la supermarket
Toate încercările reporterilor de a se apropia de Salinger au avut rezultate puţin spus mediocre. Jurnaliştii care au ajuns să vorbească cu vecinii lui n-au reuşit să spună lumii decât la ce supermarket merge şi ce cafea bea, pentru că în Cornish părea să funcţioneze un cod al tăcerii în ceea ce-l priveşte pe Salinger. Iar un prozator care a reuşit să-l vadă de aproape n-a putut să dea decât următoarea informaţie senzaţională: Salinger poartă blugi, are părul alb şi ochi de culoare închisă.
Doar fiica lui din a doua căsătorie, Margaret, a reuşit în cartea autobiografică "Dream Catcher: A Memoir" să demitizeze imaginea lui Salinger, pe care îl descrie drept un tip sociabil, mândru de experienţa lui de pe front şi cu tabieturi stricte. Dar a dat din casă şi lucruri extrem de intime: Salinger ar fi fost preocupat de Scientologie, homeopatie şi acupunctură şi ar fi obişnuit să postească până îi venea rău, să bea urină sau să vorbească în limbi, scrie The New York Times, care adaugă şi că Margaret a povestit cum Salinger le tiraniza pe ea şi pe mama ei. Nimeni nu ştie însă cum au stat exact lucrurile.
J.D. Salinger a murit miercuri, în retrasa lui casă din Cornish, New Hampshire. Avea 91 de ani, iar cel mai important lucru pe care l-a lăsat în urmă este o carte despre un adolescent, precoce, empatic şi bun, pe nume Holden Caulfield, a cărui voce te trezeşte din cea mai adâncă blazare.
sursa :raluca.ion@gandul.info